Când căutam...

Când căutam o mângâiere
Doamne-n viaţa trecătoare,
Eram prins de grea durere
Prin gânduri triste şi amare,
Şi vream o caldă apropiere.

Nu găseam niciun răspuns
La întrebări ce îmi puneam,
Şi-mi apărea, totul ascuns
Când în adânc eu cugetam,
Iar sufletul mi-era străpuns.

Mi se părea, că omul trece
Şi viaţa aceasta-i fără rost,
Dac-altceva, nu se petrece
Să aibă sens şi-un adăpost
Căci altfel... totul era rece.

Mi se părea drumu-ngrădit
De prea multe nenorociri,
În viaţa-i ce-o-are, de trăit
Fără-a avea, nişte împliniri
Pentru-a spune că-i fericit.

Dar în adâncul minţii mele
A strălucit o zi-n credinţă,
Şi la-ntrebările prea grele
Răspuns a fost, o luminiţă
Din cerul încărcat de stele.

Prin ea atunci am cunoscut
Ce-i rostul lumii ce-ai creat,
Care a fost, precum ai vrut
Doamne-n planul, minunat
Desăvârşit, când l-ai făcut!

Dar omul, prin neascultare
Porunca-Ţi sfântă a călcat,
Şi viaţa-n veci nemuritoare
A fost pierdută, prin păcat
Cu moartea lui îngrozitoare.

N-a fost lăsat în disperare
Ci singurul Tău Fiu L-ai dat
Ca jertfă de răscumpărare,
Astfel, iubindu-l, l-ai salvat,
I-ai acordat pe veci iertare!

Flavius Laurian Duverna
07 martie 2007